Pentru a încropi o poveste care să dezvăluie trecutul acestor locuri e nevoie să ne întoarcem în timp, pe firul istoriei, cu multe şi … multe secole în urmă. Dacă e să dăm crezare istoricilor (şi de ce nu am face-o?) pământurile cunoscute astăzi sub numele de Odoreu au fost locuite încă din epoca bronzului. Specialiştii au trasat începuturile acestei perioade pe undeva între 1.800 şi 1.600 î.Hr. Cu toate acestea, primele mărturii certe despre existenţa unor aşezări bine conturate în aceste locuri ne parvin de abia din veacul al III-lea d.Hr. Primele aşezări au fost prădate iar cătunele distruse cel mai probabil de gepizi, o populaţie germanică migratoare, care, prin veacurile III-IV d.Hr. s-au stabilit temporar în nordul Daciei. Cine erau aceşti băştinaşi alungaţi din vetrele lor pentru a-şi duce traiul în sălbăticia pădurilor? Cu siguranţă că erau daci, spun istoricii bazându-se pe ceramica lucrată cu mâna şi modelată la roată. De altfel, influenţele în ceea ce priveşte arta modelării lutului au venit cu siguranţă din partea dacilor liberi de la Medieşu Aurit unde, descoperirile recente făcute de arheologi dezvăluie un centru extrem de important de prelucrare a ceramicii aparţinând dacilor liberi.
Ca mărturie istorică din acele vremuri îndepărtate ne-a rămas o splendidă ceaşcă dacică descoperită în zona fostului sat Cucu expusă la Muzeul Judeţean Satu Mare. Apoi, arheologii au mai găsit o serie de fragmente ceramice datând din epoca bronzului dar şi o ceaşcă întreagă, scoasă la lumina zilei din ţărâna Berindanului, datată în secolele I-II d.Hr. Pe baza acestor mărturii arheologice istoricii au posibilitatea să contureze cu oarecare aproximaţie întinderea aşezărilor începutului de mileniu I d.Hr. Astfel, una dintre aşezări se întindea pe undeva între fostul sat Eteni şi Berindan, o alta la Odoreu, iar o altă aşezare ar fi fost tot pe malul Someşului, la vest de Odoreu spre satul Cucu, până aproape de Mărtineşti.
Apoi, parcă vremurile şi-ar fi oprit torentul lăsând o lacună de aproape un mileniu deoarece nici o mărturie, nici un indiciu, nici un fragment de ceramică sau document nu vin să povestească despre vieţile oamenilor care au locuit aceste ţinuturi până aproape de veacul al X-lea. Şi totuşi, e greu de crezut că aceste pământuri ar fi rămas pustii atâta amar de vreme. Istoricii susţin că ar fi fost locuite sporadic, oamenii retrăgându-se în repetate rânduri din faţa năvălitorilor în sălbăticia pădurilor sau în munţi. Mărturiile arheologice revin apoi, după o absenţă de aproape un mileniu, în secolul X, când, se pare că aşezarea făcea parte din Voievodatul lui Menumorut. Despre orginea numelui, cronicarii, aşa cum ne-am obişnuit şi în alte locuri nu au fost prea „darnici” în a ne lăsa informaţii prea exacte. Lingviştii, nu pot decât să dea cu presupusul asupra originii denumirii comunei. După unii, numele localităţii vine de la „udvornici”, slujitorii regelui maghiar care, după ce au pus stăpânire pe locurile unde nu existau cetăţi, organizau câte o curte, curia-curtis, un fel de conac unde locuiau împreună cu întreaga suită. După alţii, numele localităţii şi-ar avea originea în limba slavă. De altfel, cuvântul „dvor” care a dat în maghiară cuvântul „udvar” (numele maghiar a localităţii este Udvari), tradus în româneşte înseamnă curte. În Registrul Catolic de la Oradea din 1216, numele localităţii e trecut ca „Udvari”. Apoi, într-un document din 1335 referitor la plăţile dărilor bisericeşti este trecut cu denumirea de „Udwoj”. Mai târziu, în 1382 îl regăsim cu numele de „Odwary”. Din 1520 şi până în 1908, când denumirea oficială se va schimba în „Szatmárudvari” se va numi „Udvari”. Apoi, în 1919, îşi va recăpăta numele românesc de Odoreu cu o întrerupere între 1940 şi 1944, când, pe timpul ocupaţiei maghiare va reveni la numele din 1908, „Szatmárudvari”.